Petru Popescu - Dulce ca mierea e glontul patriei

Era in 1971. Faceam armata, departe de casa, la o unitate militara (a carei amplasare n-o divulg, intrucat constituie un secret militar!). Imbracat intr-o uniforma de culoare kaki, incheiata pana sub barbie, cu cascheta pe cap si cu bocanci rigizi in picioare, participam la marsuri grele si la istovitoare exercitii de tragere cu pistolul automat. In scurta vreme ne-am procurat un exemplar din romanul Dulce ca mierea e glontul patriei si l-am citit aproape toti, trecandu-l din mana in mana, asa cum ne dadeam uneori tigarile aprinse, cand nu aveam destule. Ne-a placut foarte mult, ne-a incantat. Ne recunosteam propriile trairi in paginile cartii, regaseam acolo si viata militara, cu precisele ei ritualuri, si tipurile de ofiteri superiori sub comanda carora ne aflam, si sentimentul de libertate ametitoare incercat in permisii, si sexualitatea reprimata, generand deopotriva infruptari lacome din trupurile femeilor si iubiri romantice, de obicei incheiate prost. Totul, totul era asa cum stiam, dar avea ceva in plus, o insufletire, o intensitate a culorilor de negasit in viata obisnuita.