Nichita Stanescu - Oase Plangand

Daca in cuvantul iubito ar incapea o tragedie... Daca rosu ar fi vertical. Daca prima litera a unui cuvant s-ar afla mereu in trecut... Daca cineva ar fi impotriva cuvintelor , daca libertatea ar fi o forma si daca Necuvintele ar insemna: Acel cuvant il visez/ care a fost la-nceputul lumilor lumii, /plutind prin intuneric si despartind apele de lumina, /nascand pesti in ape si nascand/ ape si lumini in lumina, /nascand pesti in ape si nascand/ ape si lumini in lumina , cu siguranta creatorul acestui limbaj tulburator nu ar putea fi decat Nichita Stanescu. Oase plangand ocupa o pozitie semnificativa in opera stanesciana: e momentul in care capata ultimele accente constiinta dramatica a subiectului liric prins intre aspiratia idealista, a transfigurarii realului accidental si perisabil, stand sub semnul hazardului, si chiar acest concret existential, considerat, de la o anume inaltime a privirii contemplative, insa mult mai tulburata decat odinioara de spectacolul viului, al existentelor de relief scazut, pe care aici soarecii de camp o mediaza metaforic. Apelul angoasat la ingrozirea naturii e rostit de o fiinta ce se stie mai mult decat oricand primejduita, precara, vulnerabila. Chiar si ceea ce parea mai solid si durabil in trupul omenesc plange acum, obsedat de ceea ce continua sa ramana partea cea mai rezistenta a biologiei umane, cum erau definite candva cuvintele... , este de parere criticul literar Ion Pop.